Moştenire de război: „Am plecat la război să scriu istoria”

O viaţă de om se măsoară în ani, copii, nepoţi, realizări, amintiri şi pierderi.  Moş Petru numără astăzi 86 de ani. Cea mai mare mândrie a lui sînt cei 7 copii, 17 nepoţi şi 12 strănepoţi, care trăiesc împrăştiaţi prin lume. A avut o viaţă grea, dar cea mai vie este amintirea celui de–al II-lea Război Mondial. Anul acesta la 9 mai se împlinesc 65 de ani de la capitularea Germaniei naziste, sărbătorim 65 de ani de la Victorie.  Anul acesta moş Petru mai aşteaptă o medalie ca să-şi completeze colecţia deja destul de impunătoare.

L-am cunoscut la 42 de km. de Chişinău, în satul Bozieni, raionul Hânceşti. La marginea satului ne aştepta la poartă Petru Dubceac – veteran al războiului.

S-a născut în 1924 în satul Bozieni, şi a fost primul copil din familie. Apoi au urmat o soră şi un frate. La o vârstă fragedă i-a decedat mama, iar tatăl său s-a recăsătorit. Aşa cum mama vitregă era o femeie cumsecade, a înscris copiii la şcoală – 4 clase, cum se făcea pe atunci. În februarie 1944, la vârsta de 19 ani l-au chemat la război. S-a căsătorit de nevoie, ca să aibă pe cine lăsa acasă şi împreună cu încă 200 de consăteni printre care şi tatăl său, au plecat să scrie istoria. Au fost îmbarcaţi în tren, câte 50 de soldaţi în vagon şi au mers 9 zile fără hrană şi băutură, până s-au putut apropia de front.

Nu i-a plăcut războiul, simţea că nu este pregătit şi  a doua zi s-a gândit să fugă. Când se furişa printre camarazi, a auzit un comandant rus care îl certa pe un soldat moldovean, pentru că nu a îndeplinit o misiune deoarece nu înţelegea rusa. Atunci, când şi-a dat seama că a învăţat rusa în şcoală, a hotărât să nu fie laş şi a preluat însărcinarea colegului său. Era spion,  iar misiunea lui era să cerceteze terenul şi să surprindă inamicul german. “Pe data  de 14 aprilie 1945 am căzut faţă-n faţă cu neamţul. Am crezut că acolo îmi găsesc sfârşitul. A fost la un pas să tragă un glonţ în mine, dar am fost mai isteţ şi i-am luat-o înainte. L-am trântit la pămînt şi i-am luat încălţămintea, pentru că soldaţii germani erau mai bine îmbrăcaţi. Când mă întorceam înapoi, a avut puterea să tragă un glonţ în piciorul meu”, ne povesteşte cu tristeţe moş Petru.  S-a târât 2 zile până a ajuns la camarazii săi. Aproape de punctul sanitar a întâlnit o femeie-soldat care se zbătea între viaţă şi moarte. Chiar dacă nu mai avea puteri a târât-o cam 50 de metri dar a lăsat-o, pentru că simţea că în doi nu vor ajunge la punctul sanitar. Totuşi, când a fost preluat de asistentele medicale a anunţat despre femeia pe care a întâlnit-o. Acest gest îl face mândru deoarece consideră că a salvat viaţa unui om. La 16 aprilie 1945 împreună cu ceilalţi soldaţi răniţi a fost dus la spital în oraşul Breslau – Cehoslovacia. La 9 mai 1945 o soră medicală a intrat în salon şi a strigat: “Hlopţî, koncilasi voina”. A fost cea mai fericită zi din viaţa lui.

După un timp s-a întors acasă, când era foametea. Nu ştie câţi din cei 200 de consăteni s-au întors odată cu el, dar ştie că tatăl lui nu era printre supravieţuitori. A urmat o perioadă grea, dar  împreună cu soţia au reuşit să facă faţă greutăţilor. Cât timp a fost în puteri a lucrat ca să-şi întreţină familia, iar în 1984 a ieşit la pensie. Avea cea mai mare pensie din sat- 132 ruble. Cu primii bani, şi-a săpat în grădină o fântână. Totul părea să-i meargă bine, dar în februarie 1988 i-a murit cel mai mic dintre copii la numai 22 de ani, iar peste un an în februarie 1989 i-a decedat şi soţia.

Acum, Petru Dubceac are o pensie de 920 de lei plus 400 de lei pe care îi primeşte pentru medalii. Chiar dacă Ministrul Protecţiei Sociale a anunţat că participanţii războiului vor primi din partea statului o indemnizaţie de 700 de lei, el aşteaptă de fapt cea de-a 14-cea medalie pe care să o prindă lângă celelalte pe jachetă. În cei 26 de ani de când este pensionar, a reuşit să strângă o avere din care îşi ajută copiii şi nepoţii. Îi cheamă pe rând şi le dă atât cât consideră el de cuviinţă. Ba chiar a fost generos şi cu nurorile.  Acum trăieşte cu un nepot şi soţia acestuia. De curând şi-a cumpărat un televizor nou, pentru că îi place să fie la curent cu noutăţile. Când nu este ocupat cu lucrul în grădină, citeşte din cartea lui preferată : “ Marele Război pentru Apărarea Patriei”, care stă pe pervaz, alături de Biblie.

La despărţire, m-a rugat să public versurile cântecului lui preferat, pe care îl cânta la război şi pe care îl aude din când în când la radio.

Cu mare plăcere …

“Pe un drum ce vine”

-Pe un drum ce vine, din munţii Balcani

N-ai văzut tu oare, dom’le căpitan,

Un sergent ce poartă numele de Jan

Un sergent ce poartă numele de Jan?

-L-am văzut, fetiţo, chiar el m-a servit

Şi pe câmp de luptă, cu cinste-a murit

Dar ce-ntrebi, fetiţo, de sergentul Jan?

-Fost-am al lui mireasă, dom’le căpitan.

-Dar n-ai vrea, fetiţo, să fii a mea mireasă

Şi-n puţină vreme vei fi căpităneasă?

-Chiar şi-mpărăteasă să ştiu c-am să fiu

Altuia mireasă nu vreau ca să fiu.